vineri, 27 iulie 2012

2 in 1 sau 3 la 10.000

De ce acest titlu? Pentru ca au trecut doua zile de cand nu am mai postat (din motive obiective, adica aseara am postat de cu o seara inainte cand eram in tren). Iar 3 la 10.000 pentru ca am inceput sa negociem si iubesc asta. Este ca un minigame dar mai interesant pentru ca la final castigi (sau pierzi) pe bune.

Dar o iau inainte. Din nou.
Am descris peripetiile de a prinde trenul dar nu am prea intrat in detalii despre cum a fost calatoria. In primul rand trebuie sa recunosc ca nu am calatorit de multe ori pe ruta Bucuresti Zalau cu trenul de noapte, dar simt ca aici a fost mai rau. Si intrucatva mai bine. Mai rau pentru ca compartimentul era plin ochi. Atat de plin incat erau oameni care stateau in chiuveta sau in cosul de gunoi. Mai tarziu cand s-a facut tarziu si toata lumea a inceput sa motaie care cum putea a devenit si mai trista situatia. Lumea dormea pe sub scaune intinsa pe ziare, si cam oriunde unde era un pic de loc disponibil. Noi cu locurile pe scaun pe care le prinsesem ne simteam ca niste lorzi fata de cei care aveau de mers ca si noi peste 10-12 ore in picioare. Si noaptea cand toti ceilalti dorm.

De ce a fost mai bine? Oamenii aveau bun simt si erau prietenosi, si chiar daca calatoreau in conditiile astea care pe mine m-au cam socat isi pastrau optimismul. In cel mai rau caz pareau stoici si nu ofticati cum as fi fost eu. Si prin asta m-au ajutat si pe mine sa suport mai bine cele 13 ore si ceva pe care le-am petrecut cucaind ca gaina beata pe oua. Poze nici nu am facut pentru ca imi era jena sa ii fotografiez ca si cum ar fi fost un show special pentru noi.

Trenul era relativ curat, din cand in cand mai treceau de aia de vand suc sau mancare sau scaunele de 6 lei pentru cei ce stateau in picioare (toti imbracati in uniforma de CFR si nu tigani ca la noi). La toalete ca la personal (adica preferi sa nu intri acolo prea des) iar dimineata a trecut un nene care a facut curat. Din cand in cand mai aparea pe afisaj si urmatoarea orprire in engleza, ca sa nu ramai amanet in tren.

Eh, si mai motaind, mai stand de vorba am ajuns si in Xi’an. La gara am vazut intamplator pe cineva de la hostelul la care urma sa tragem cu o pancarta. Astepta alti turisti dar ne-am lipit si noi, ca tot nu stiam drumul spre cazare. Ne-au intampinat cu o cescuta de ceai cat am stat sa completam actele. La ei in multe locuri (la cazare, dar cateodata si la restaurant) se plateste inainte si se lasa si un depozit pe care il iei la plecare in caz ca strici ceva prin camera.

Hostelul e foarte misto (arata in stil traditional, maine voi face si niste poze pentru blog), au multe facilitati (mese de ping-pong, restaurant, biliard, cutii de bere la 1 litru – prima oara cand vad asa ceva in viata mea – spalatorie, pot sa iti rezerve diverse chestii, inchiriaza biciclete, etc.). Una peste alta, foarte cool, plin de turisti si mai ales fetele de la receptie vorbesc engleza. Inainte sa ajung aici imi propusesem sa pozez toate chingrish-urile pe care le voi gasi dar nu am facut asta din doua motive: vazand cat de greu e sa gasesti pe cineva cu care sa te intelegi, atunci cand o faci chiar nu mai conteaza ca vorbeste engleza stricat, si doi, practic toate chestiile in engleza sunt in chingrish. E aproape imposibil sa gasesti ceva care sa aiba sens deci ar fi insemnat sa pozez tot ce misca.

Cu o exceptie. La asta am ras in gura mare (cos de gunoi din parcul din Beijing):


Dupa ce am tras vreo trei ore de somn  (ca nu pe tren a fost tortura chinezeasca nu somn) ne-am trezit chiauni si am plecat spre centru. Aici urma sa ne intalnim cu Suzy, prima noastra conexiune de pe Couch Surfing. Dupa cum era de asteptat, Xi’anul (se pronunta Cshian) difera de Beijing (si asta se pronunta Beicing, cu un pic de accent), dar imi este chiar greu sa descriu cum. Oricum, se simte ca nu e vorba de acelasi oras copiat mai intr-o parte. Poate si pentru ca Xi’anul are vreo 3000 de ani, si in majoritatea din ei a fost capitala. Nu ca ar arata ancient, pentru ca nu arata. E tot comunist, doar ca are alt aer. Cred ca din orasul vechi s-au pastrat decat zidul (pe care inca nu l-am vizitat) si cateva temple si palate. Restul e nou, adica comunisto-impozant.




Aici se poate observa strada principala care strabate XI’anul de la nord la sud.

Si intr-un final, dupa ce ne-am ratacit un pic ne-am intalnit si cu Suzy. Dar nu inainte sa facem cateva poze in fata la Bell Tower:






Ziceam de Suzy. Domnisoara mai  avea in gazda doua englezoaice care de abia venisera si ele in oras in aceeasi zi cu noi, asa ca am mers toti sa mancam. Ocazie cu care am putut sa ne testam talentul la engleza adevarata (talent care ne cam lipseste ca sa o zicem pe aia sincera).
Ne-m invartit pe strada principala din cartierul musulman (al carui nume imi scapa bineinteles pentru ca nu ii zice Bostanului sau Rosu Imparat ci evident, ceva in chineza). Explozii de culori si reclame luminoase. Si mirosuri. Cu tot respectul cuvenit, Xi’an pute. Si in Beijing putea, dar numai in cateva locuri. In schimb aici, in marea majoritate a locurilor prin care te inavrti miroase urat. Ba a gunoi, ba a chestii neidentificate, ba a condimente neplacute sau prajala milenara. SIngurul loc unde nu  m-a deranajt misorul era in dreptul gheretei unde faceau suc de portocale si unde toata pulpa si cojile erau aruncate bineinteles direct pe strada. Ah, cel mai probabil asta e cauza pentru mirosul pestilential, caci mai mereu vezi pe cineva aruncand o galeata de laturi pe strada.



Strada musulmana, un fel de Lipscani al orasului.

Aici se vinde ce vrei si ce nu vrei, dar nu stiu unde erau facute poze de alea cu gandaci sau mai stiu eu ce. Inafara de sepie pe bat (din care am si mancat) in rest nu au decat chestii decente. Fara scorpioni, viermi de matase, gandaci sau alte infectii de astea. Efectiv, n-am vazut nici picior de cand suntem in China.






Se gasesc multe fructe uscate (am cumparat kiwi si este absolut delicios, defapt chiar acum cand scriu munchuiesc la o punga de 8 lei pe care am cumparat-o ieri), frigarui pe bat, nuci cu sare, smochine chinezesti si picioare de porc (cu care nu stiu ce se presupune ca vei face? Il iei si musti asa din el?). Majoritatea din ele nici nu sunt asa ieftine (20 de lei kilogramul de nuci, si mai te si fura la cantar pentru ca un „kil” are cam la doi pumni de nuci) si nici foarte spectaculoase. Dar arata bine si sunt multe si colorate.

Intr-un final am ajuns la un restaurant plin de localnici (si drept care indeplinea principiul de a manca doar acolo unde vezi ca e plin de localnici pentru ca inseamna ca or stii ei ceva), unde urma sa servim un preparat tipic din provincia Shaanxi (a carei capitala este Xi’an). Inauntru arata, de ce sa nu fiu sincer, mizerabil si mirosea a branza de la doaga. Daca n-as fi avut incredere in Suzy (care ne zicea ca mananca aici des) si nu as fi vrut sa ma fac de cacao, mai ca m-as fi tirat. Am ales varianta B si am platit 8 lei pentru un castronel cu doua turtite inauntru, cu care ne-am urcat la etaj.

Turtitele respective sunt defapt paine nedospita (si ca atare cam necomestibila goala), pe care trebuie sa le faramitezi cat mai mic posibil. Dupa ce termini operatiunea (care a durat mai mult decat imi ia acum sa o descriu; efectiv imi venea sa le dau dracu la un moment dat) le duci la bucatar si primesti un numar de ordine (pentru ca nu vrei ca sa primesti castronelul cuiva care nu a avut rabdare si le-a tocat mari in loc de mici) si o farfuriuta de usturoi murat. Peste cateva minute ti se aduce la masa preparatul cu pricina care arata cam asa:





Before (cea din stanga e o prietena de-a lui Suzy, apoi Suzy si in dreapta ei una din englezoaice; parca Sophie, si mainile de arhitect)



And after, cand ni s-a adus masa (a se observa castronelele numerotate; celalalt numar era la tine). Painea respectiva se inmoaie (dar daca e tocata mare, nici o sansa deci nu prea se poate manca) in zeama si apoi mai ai in ea niste noodles si carne de vita sau oaie (la alegere). Daca ii pui si niste ardei din castronelul de pe masa si musti dintr-un usturoi murat inainte e la fix. Desi sincer sa fiu am inghitit cam cu noduri dupa ce vazusem cum arata si miroase locul. Fite de bucurestean.
Cam asta a fost masa de seara de ieri (si nu zic ca a fost rea, decat ca a alunecat cam greu pe gat din motivele antementionate).

Dupa festin ne-am despartit si le-am lasat pe fete sa se duca in treaba lor iar noi am fost sa mai dam o tura pe zona. Prilej cu care am intrat pe o straduta care parea un mic bazar. Si care apoi ne-am dat seama ca se intindea pe o distanta apreciabila si unde se vindeau tot felul de fake-uri (multe din ele de o calitate mai mult decat indoielnica). Oricum, aici se poate negocia totul! Ocazie cu care am constatat ca imi place la nebunie sa fac asta...cred ca mi-am gresit vocatia.

Dupa indelungi negocieri Adi si-a cumparat chiar tricourile Ralph Lauren de care vorbeam la Bucuresti. La 18 lei bucata. Deci mai ieftin decat anticipam atunci. Eu mi-am luat niste bile de alea chinezesti cu clopotei inauntru. Dar nu zic la cat le-am scos caci vreau sa pastrez un set si pe celelalte sa le fac cadou. Incarcati de mandrie si vointa de a reveni pentru inca un tur de negocieri am luat-o spre casa pentru a incheia o zi glorioasa.

6 ore mai tarziu

Dupa ce ne-am trezit am zabovit pe la hostel cat sa mananc niste noodles (nesatisfacatori si scumpi, la 10 lei portia, fata de 3-4 lei cat costau cei deliciosi din Beijing) si cat sa ne rezervam bilete pentru maine seara la un spectacol specific Dinastiei Tang. De asemenea ne-am inchiriat biciclete pentru azi (la 5 lei bucata pe zi si 50 de lei garantia. Sunt jalnice, dar nici nu era nevoie de mai mult).

Cu avant pionieresc am pedalat spre centru pentru a ne intalni cu Mei , ghida noastra de azi. Am tarat saraca fata prin toate magazinele ca sa ne gasim una alta (ocazie cu care am constatat ca e imposibil sa gasim haine pe masura lui Adi deoarece nu fac haine pentru oameni...bine facuti). Dupa indelungi cautari si-a gasit o pereche de shorti in care a intrat si el. Altfel si-a luat niste sandale cu 80 de lei si o geanta de piele foarte ok cu o suma similara. Ajuta sa ai pe cineva cu tine care sa vorbeasca limba si care sa stie locurile. Masa de pranz a fost mai degraba saracacioasa (si nu pot zice ca mi-a placut decat ca a umplut burta).




Un fel de noodles dubiosi si usor picanti alaturi de niste pasat de orez (fara nici un pic de gust sau rost, oricat zahar ai fi adaugat in el). Oricum ei nu mananca nimic prea dulce. Ca si in Beijing, Mei a insistat sa plateasca cu toate insistentele noastre. Macar nu a fost un local scump ca data trecuta ca sa ne simtim si mai prost.



Cu Mei in fata la Bell Tower inainte sa o lasam sa se duca in sfarsit acasa. Am alergat-o prin magazine ca pe hotii de cai.

Cum de aici ne-am indreptat spre Cartierul musulman din nou am sunat-o iar pe Suzy. Care se intalnea cu englezoaicele tot unde ne vazusem si ieri, asa ca am fost iar sa mancam impreuna. In meniul de azi: orez prajit cu niste carne si dracu mai stie ce. Alaturi suc de prune (care are gust de must).



Trebuie sa zic ca ala de la Wu Xing  e  mai bun.

Am incheiat apoteotic cu inca o tura prin bazar de unde ne-am luat boxeri respectiv chiloti Calvin Klein (9 lei perechea) si sosete Playboy (3 lei) si portofel Louis Vuitton (nu voi zice cat a costat, decat ca initial mi-a cerut pe el 400 de lei. Yea right!)

Maine la soldatii te teracota.