sâmbătă, 21 iulie 2012

Eu in China nu dorm - Ziua 1

Cam cu jumatate de ora inainte sa se deschida
check-in-ul  (multumesc alora de la bilete care zic sa vii cu 3 ore inainte pentru zborurile internationale, ca sa o freci dubios o ora) ne-am facut prezenta pe Henri Coanda din Bucuresti.




Dupa cum se poate vedea, inca aveam palaria la mine. Subliniez asta pentru ca in urmatoarele poze nu va mai aparea. Sa fie de sufletul alora de la vama ca acolo mi-am uitat-o, pe la aparatul de raze X. Dupa cum se va vedea, asta nu era decat inceputul.

Bucuresti-Istanbul a durat mai putin decat mi-as fi putut imagina. Am decolat, au adus repede masa (Bila alba pentru Turkish Airlines. Dintre toate companiile cu care am zburat pana acum, ei au fost cei mai generosi in ceea ce priveste masa pe distante scurte). Pana sa apucam sa mancam tot, au inceput deja sa ne ia tavile pentru ca ne pregateam de aterizare. Nu ne venea sa credem ca a durat atat de putin. Apoi avionul a inceput sa dea ture de aeroport si n-a mai fost asa distractiv, mai ales ca aveam intre zboruri o fereastra de 1h25m.
Ne-am scoborat din avion si cat ne-am mutat dintr-o parte in alta a aeroportului, am ajuns la zborul nostru cand incepusera deja boardingul. La limita.
In avionul astalalt (un Boeing 777), alta viata:



Spatiu nenicule, si ditai avionul. Trei randuri a cate trei scaune si nu foarte inghesuite, basca televizor in fata ta. Pe care puteai chiar sa te joci (niste porcarele pe care nu le-as juca nici pe telefon, dar hei!). Si puteai sa te uiti la seriale si filme si trebuie spus ca aveau o selectie generoasa. Am bagat vreo jumatate de ora de Lord of the Rings inainte sa trec pe The Big Bang Theory si Better of Ted. Adi nu era foarte interest de acest feature, asa ca mai mult s-a holbat pe geam.
Din nou cei de la Turkish au fost de aur, ne-au adus mancare calumea, apa, suc, o trusa cu dopuri de urechi, masca pentru dormit, periuta de dinti si pasta si chiar si niste ciorapei binecuvantati. Pacat ca nu prea e rost cu somnul in avion (decat daca esti chinez; se intinsesera care pe unde a putut si n-au miscat pana am ajuns).
Intr-un final, Beijing. Ajunsi pe pista, ne uitam pe geam si nu intelegem ce se intampla afara. O fi ceata? Dar cum, ca sunt 30 de grade afara si e ora doua dupamiaza. Ceata pe caldura asta? In fine, lasam asta pentru mai incolo si ne transportam fundul in aeroport. Care e urias. Schipol, aeroportul din Amsterdam, este cel mai mare aeroport din Europa. Pai saracu n-are nici o treaba cu asta din Beijing. Un fel de Baneasa pe langa Otopeni. Si nu e neaparat gigantic ca si intindere ci cat ca inaltime si spatiu. E de nedescris. E atat de mare si inalt incat la capat parca se vede in ceata.
De aici am luat un trenulet catre alta parte a aeroportului, de unde se facea Baggage Claim. Da, un trenulet. Si a si mers ceva, cam cinci minute asa, intre terminale. Holy mother of god. Urias!
Aici incepe seria distractiilor: la bagaje, ciuciu. Am stat si am stat si al nostru cucu. Dupa o vreme am zis sa intreb pe acolo, poate stiu ei ceva. Surpriza. Te-ai astepta ca macar pe aeroport sa vorbeasca careva engleza (sa nu fie asta un principiu de baza la angajare??), dar sufletul. Dupa mult dat din cap si semne cu mana, am ajuns la bagaje pierdute. Unde am stat la o coada. Mica dar persistenta. Daca n-au stat si au vorbit si au completat la foi aia din fata mea de imi venea sa le sparg capul, Si mai erau si chinezi, deci era de presupus ca se vor intelege rapid intre ei.
Ce sa o mai lungim, am facut foicica de bagaj pierdut si a ramas ca ii sunam de la hotel ca sa le zicem adresa (pentru ca Adi nu a printat adresele asa cum i-am zis. Grrr!) ca sa stie unde sa il trimita. Aparent bagajul ar fi ramas la Istambul, pentru ca a fost distanta mica intre zboruri.
De aici urma sa mergem la gara, pentru a ne procura biletele pentru Xi’an. Am luat trenul rapid care leaga aeroportul de metrou si pe aici ti-e drumul. 25 RMB de persoana.



Elegant, curat si destul de rapid. Aia de la noi ar trebui sa invete cate ceva de la chinezi. Asta dupa ce invata sa se incheie la sireturi fara sa ia spaga. Am ajuns la metrou dupa vreo 30 de minute, aici aveau automate pentru bilete, a mers repede si bine. In schimb, misuna de chinezi! Victoriei la ora 7.30 dimineata. O calatorie, 2 RMB. Si uite asa am ajuns la gara. Alt moment de panica. Bai, cata lume!! Nu am vazut asa ceva decat in filme.


Cat se vede cu ochii pana in zare, chinezi peste chinezi, misunand ca furnicile. Ce nu reiese din poza asta este cat de inabusitoare e atmosfera si cat de gigantica este gara. Ah, si in caz ca va intrebati, galma aia galbena care se vede pe cer e soarele. Cam asa se vede el. Inca nu stiu daca asta e ceata sau poluare, dar sincer nici nu vreau sa stiu. Tot ce stiu e ca dupa cateva minute de mers te ia cu ameteala. Si constant ai pielea umeda, de parca ai fi in sauna.
 Bine macar ca mi-am pierdut palaria, tot nu mi-ar fi folosit la nimic aici.
La coada de bilete, zarva incredibila, bahaos maxim. 40 de case, toate cu oameni care stau frumos aliniati. Dar multi ai dracu! La casa aflam ca pentru Xi’an nu mai exista cusete. Nici hard sleeper, ce sa mai vorbim de soft. Decat locuri pe scaune. Bune si alea, desi 13 ore pe drum o sa fie giugiuc. Si noaptea. Iar o sa dormim ca niste zei.
Inapoi la metrou, surpriza. Aici nu mai exista vending machines. Aici stai la coada. Si fiind gara centrala din Beijing, coada e pe masura. Cel putin 100 de oameni la fiecare dintre ele. Ca doar nu e una singura. Jos la metrou este simpatic. La fiecare usa sta cate o tanti care are microfon si boxa agatata de ea. Daca cineva nu sta in rand frumos la usa, incepe sa tipe la el. Am ras, chiar daca a tipat si la noi sa stam mai intr-o parte.
Dupa lupte seculare am ajuns si la hotel. Ne-am mai pierdut, ne-am mai coit, pana la urma am gasit. Eu as fi trecut pe langa, noroc cu Adi. Dupa ce am facut un dus si ne-am intremat un pic, am iesit prin zona sa mancam.
De la o ghereta am incercat niste preparate pe bat, pe care ti le alegi dintre multele puse la dispozitie si care sunt prajite in fata ta. Nu-s rele dar nici nu mi-au placut. Mai ales m-a enervat condimentul de pe ele (nu ma pricep, nu stiu ce dracu era). Si dupa ce ne-am mai invartit un pic, am intrat si intr-un restaurant care parea mai ok. Odata cu meniul, langa masa noastra s-au infiintat cam 6-7 chelneri si chelnerite, care au stat langa noi pana am comandat. Evident, nu vorbea nici unul vreo boaba de engleza si nu m-am simtit asa dubios de multa vreme. 


Habar n-aveam cum se folosesc vasele alea mici din stanga si din dreapta asa ca nu ne-am atins de ele. Iar din meniu am comandat si noi ce arata mai comestibil in poze. Adi a avut mai mult bulan cu un fel de salata de urechi de lemn, nuci si niste alte seminte intr-un fel de sos de otet. Ciudat dar se putea si mai rau. Adica cum a fost la mine. Chestiile alea mici din farfurie sunt niste pestisori. Mici si prajiti. Mini-hamsii probabil. N-ar fi fost rai daca nu era verdeata aia infernala (pe care am ajuns sa o urasc cu pasiune in scurtul timp de cand ne aflam aici). Si mai si inotau intr-un ulei dulceag. Nici noodles-ii (nu apar in poza) pe care mi i-am luat nu au fost mai geniali. Erau reci (cred ca asa se servesc pe aici), si foarte uleiosi (defapt pluteau intr-o mare de ulei extra picant) si nu aveau nici un dumnezeu. Sucu de portocale ce ne-a mai curatat in gura. In total 82 RMB.
Deziluzionat si inca flamand (caci n-am putut consuma preparatele decat pe jumatate) am zis sa mai cautam si altceva. Intr-un final am gasit o terasa unde tot asa, iti prajeau la alegere ce doreai. Aici am incecat niste dumplings (umplute cu verdeata) si Adi niste ciuperci (probabil) si inca cateva chestii indescriptibile prajite in ulei. Si astea m-au lasat rece si flamad. In rest, e 2-3 RMB o sticla mica de cola sau o apa, 4-5 RMB ice tea (dar fara zahar, lamaie sau gust). La supermarketul de langa hotel au aceleasi preturi ca acasa. Ba chiar am vazut si sos de soia din cel de care cumparam din Dragonul Rosu. Deci macar ala era de la mama lui, dar aici e la jumatate de pret fata de dragon.
Pe strada se vad masini europene si nu numai (adica si de astea de ale lor cu marci necunoscute noua). Sunt multe VW-uri, desi toate modelele sunt ciudate. Exista Jetta, dar ii zice altfel, si mai e un model care ma fascineaza: are bot ca de Eos si fund ciudat. E ca un hibrid facut din parti europene pentru piata din China, pe care nu l-am vazut pe la noi.
Soferii nu acorda prioritate pietonilor (unii mai claxoneaza), asa ca tre sa belesti bine ochiul inainte sa traversezi. Dar dupa ce te prinzi cum sta treaba nu mai e asa greu. Au si benzi de biciclete, largi de sa incapa cate doua masini pe ele.
Cand intram in vreun butic ceva oamenii nu ne saluta si par defapt sa nu ne vada (ceea ce e putin dubios cand esti singurul client intr-un magazinel de 2 pe 2). Dar macar nu ne freaca la cap. Intram, ne benoclam la chestiile locale (toate buticurile vand 100 de feluri de tigari de ale lor, nici o marca cunoscuta noua. Cred ca tigarile constituie jumatatea din marfa obligatorie din fiecare butic) si plecam. Ce frumos arata in galantar ouale sparte ambalate la punga vidata, al caror continut este negru. Sunt sigur ca sunt o delicatesa, dar ti-e si tarsa sa le atingi cum arata.

Concluzii:
Sunt multi ai dracu !!
Soare? Ce soare?
Imi amintesc cu drag de vremea in care credeam ca Wu Xing este mancare chinezeasca adevarata. N-are NICI o legatura, dar macar aia e comestibila.