luni, 23 iulie 2012

Orasul de ramai interzis


M-am scarbit de mine. Am facut atatea poze incat la un moment dat am zis ca NU MAI FAC! De dimineata si pana acum cand scriu asta (e ora 5 si zacem pe o banca, franti ca la razboi) am facut 501 poze. Mai mult decat in toate celelalte zile la un loc.

Acest exces de zel (absoult bolnavicios) s-ar putea explica prin faptul ca azi a fost Ziua. Cu Z mare. Pentru ca azi am fost sa vizitam piata Tiananmen si mai ales Orasul Interzis; pe drum ne-am oprit si la Teatrul National (o cladire moderna aflata in apropiere de piata, in spatele Salii Poporului. Atat de moderna incat Adi chiar stia arhitectii care au planuit-o).

Piata este mai mare decat se poate descrie prin cuvinte sau poze. Un fel de Piata Constitutiei la puterea a treia (minim), marginita de o parte si de alta de cladiri monumentale, in cel mai pur stil sovietic. Doar denumirile si ne duc imediat cu gandul la epoca de aur: Sala poporului sau Monumentul eroilor poporului.

Si ca de obicei, misuna de chinezi. Bine ca am citit pe net in avans cum ca sa nu faci greseala sa vizitezi zona in weekend. Daca azi era cum era de plin, nu vreau sub nici o forma sa-mi imaginez cum e in weekend. Majoritatea erau chinezi (toti isi doresc sa ajunga macar odata in viata la Beijing ca sa viziteze Tiananmen si Orasul Interzis). Si a fost pentru prima data cand oamenii au inceput sa vrea sa faca poze cu noi deoarece suntem albi. De unde se vede ca astia din capitala sunt rasfatati si obisnuiti cu strainii si tre sa astepti niste provinciali ca sa te simti vedeta.

Altfel, toti sunt foarte directi, vin si pun mana pe tine fara nici un stres (eu nu m-as duce sa trag oamenii de maneca pe strada). Macar sunt prietenosi si zambitori, si daca le zici Ni hao se entuziasmeaza ca si cum as stii sa vorbesc chineza.


De la stanga la dreapta: Muzeul national al Chinei, monumentul eroilor poporului, sala poporului (parlamentul cum ar veni), care se putea si vizita. Incadrand monumentul (teapa ceea din mijloc) se afla doua ecrane de cativa zeci de metri pe care sunt afisate, evident, reclame. Traiasca socialismul multilateral dezvoltat!


Mausoleul tovarasului Mao, aflat in spatele tepei care se vedea in poza anterioara.

De aici am dat o raita scurta pe la un butic sa luam una alta de baut, ocazie cu care am constatat ca Red Bull-ul chinezesc este ambalat intr-o cutie ca de conserve (imposibil de indoit ca si cutiile normale de suc, si de asemenea foarte grea). Hop top, ajungem si la Centrul national pentru arte interpretative (Mwahaha!), cunoscut de catre mireni (adica eu) sub denumirea de Oul. Iata de ce:


Arhitectii s-au gandit ca ar arata mai bine daca in jurul cladirii ar pune o piscina imensa pentru ca cladirea sa se reflecte in ea (si sa arate ca un ou). Cladirea este complet incercuita de apa (ca un castel medieval), iar intrarea se face pe dedesubtul apei. Chiar e o idee misto si care arata bine (dupa cum se si vede).

Mi-am amintit. Nu am precizat ce am mancat de dimineata. Cum la hotel nu serveau masa fix cand am ajuns noi (ceva cu curatenia) a trebuit sa cautam ceva in drum spre metrou. Am gasit un restaurant care servea dumplings (unul din felurile foarte indragite de chinezi). A luat cam cinci minute ca sa reusim sa comandam (desi meniul era in engleza, stiam exact ce vroiam si aratam cu degetul pe el) timp in care am reusit aproape sa imi pocnesc o vena la cap. Devin feroce cand sunt hamesit si incercam din rasputeri sa nu ma enervez. Mi s-au mai incurcat si matele de la ele dar macar am incercat si de astea. Am incheiat paranteza. 

Fuguta sa vedem orasul interzis (am pierdut vreo doua ore pe aici, si pe la 5-6 urma sa ne vedem cu ghidul pe ziua de azi, deci eram oarecum contra cronometru). Pe drum am incasat o inghetata pe bat, stil inghetata Nestle de ice-tea (pentru cunoscatori) cu aroma de pepene si cumva crunchy. Interesting. 



Noi impreuna cu Mao, la un Cico. Tabloul lui poate parea mic dar are pe putin 10 metri inaltime, iar cladirea din spate (poarta de intrare) desi pare mare in poze, e si mai mare in realitate.

Prima bucata, pana intri in Orasul Interzis propriu zis se poate accesa gratuit si e ditai, dar nu este decat o umbra slaba a ceea ce urmeaza dupa punctul de intrare.


Zoom in:


Curtea interioara, inainte de intrarea propriu zisa.

Aici se gaseau bilete de intare cam la 35 de lei si ghid audio automatic la 23. Si partea cea mai buna? Aveau 30 de limbi la alegere din care si romana. Asa ca am luat de aia. Cand a inceput sa vorbeasca era clar ca prezentatorul era chinez si m-am panicat ca o nu o sa inteleg nimic, dar vorbea impecabil. Daca am auzit vreo 3 greseli in toata perioada cat am stat.


Aparatul stia prin GPS unde te alfi, si incepea sa vorbeasca in consecinta. Daca ieseai din zona tacea si incepea cu zona urmatoare (daca era cazul). Si iti retinea si zonnele vizitate (sunt niste beculete acolo din cate se poate observa). Aici 10 la organizare. Sa te tot plimbi. Pacat ca n-am retinut mare lucru ocupati cum eram cu facutul pozelor ca nemancatii.


Stiu ca am folosit termenul de imens de vreo suta de ori pana acum, dar o sa o mai zic o data, cu riscul de a ma repeta. Imens. Incapea o Piata Unirii in curtea din fata a imparatului. Fiecare sala servea altor scopuri (in una se tineau audiente, in altele diferite ceremoniale, mese festive, unde se primeau felicitari la incoronare, sala tronului – care se vede in spate, palatul nuptial, cele sase palate ale imparatesei si imparatesei mama, bla bla bla. Doar sunt vreo 1000 de cladiri in complex deci n-are rost sa intru in detalii). 

Ce conteaza e ca am mers pana m-am bronzat ca ultimul tractorist si amandoi eram rapusi de ne sprijineam pe unde puteam (Orasul interzis are 2 kilometri de la intrarea din sud pana la cea din nord. Cat am mai misunat pe acolo s-au mai strans probabil inca o data pe atat.


Dupa ce am iesit de aici rupti in gura am fost asaltati de vanatorii de turisti. Te trageau de maneca sa te urci in risca (nu e recomandat ca te curata de bani si fac si scandal daca nu le dai cat ceri), sa cumperi palariute de pai cu Ronaldinho (wtf?) si o gramada de alte ciurucuri.

Cocarjati de soarta am ajuns intr-un parculet de prin apropiere de unde am scris inceputul articolului. Dupa odihna de rigoare am plecat sa ne intalnim cu Yang Xiaofan, ghidul nostru de azi. 

Ne-a dus pe o strada numai cu restaurante (de la cele ieftine si mizere pana la cele de fite), care se insirau unul dupa altul cat se vedea cu ochii. Peste tot lampioane pana in zarile albastre. Strada pe care de capul nostru n-am fi gasit-o probabil nici in 50 de ani lumina.



Am intrat intr-unul recomandat de Yang si ne-am pus pe comandat. Ajuta al dracu sa ai pe cineva cu tine care vorbeste limba:




Noodelsii lui adi (nepicanti, cu bucati de rosie si ou).



Ai mei, super picanti (am varsat o lacrima) dar deliciosi. Nu erau decat noodless in sos, dar era foarte consistent. Si apoi ne-am porcit. Daca am fi stiut ca la final Yang va insista sa plateasca nu ne-am fi luat de toate. Cu toate insistentele noastre nu l-am putut convinge, si sunt sigur ca nota a fost destul de piperata. In China e obiceiul ca gazda sa faca cinste (sau cel ce te invita in oras). La intoarcere sper sa ne reintalnim cu el ca sa ii reintoarcem cinstea.

China weird fact no. 276: la masa chinezii beau apa clocotita. Si Mengke ieri tot apa clocotita a baut. Ca si cum ai bea ceai. Fara ceai in el. Ok...sa continuam.


Carne de berbec cu ardei iuti (dar nu genul ala de iute incat sa iti cada limba din gura).



Pui Kung Pao. Dulceag si picant in acelasi timp.



Vita cu ceva.


Cartofi copti cu bucati de carne de porc (aveau gust ca si cum ar fi fost fierte in prealabil, nu prajite).
In sfarsit o masa comestibila (adica fara ingrediente surpriza). Cand am iesit se facuse noapte:



Cum Yang nu se grabea spre casa ne-a dus sa vedem cel mai cunoscut hutong din Beijing (si dupa cum sustinea el si din China). Hutongurile sunt strazile vechi ale orasului, un fel de centrul vechi din Bucuresti. Majoritatea din ele au fost culcate de lamele buldozerelor pentru a face loc zgarie norilor, dar au mai ramas cateva de prasila. Majoritatea sunt inghesuite, murdare dar fascinante.

Cam pe aici eram lingand o inghetata de mango cu ceva, cand m-a sunat Raluca care iesise de la examen. O sa iasa prima, stiu eu :D




Restaurante, baruri, magazine cu tot felul de ciudatenii (dar cam scumpute). Este a nu stiu cata fata diferita a Beijingului.
Si cum mai era cam o ora si jumatate pana la ultimul metrou ne-a dus sa vedem si un parc aflat in apropiere, pe malul unui lac. Terasele de pe Herastrau sunt niste chitimii jalnice. Fiecare avea cate o formatie cantand, care se vedea si auzea din strada, si toate erau pe marginea lacului. Aglomeratie nu mai zic. Supraincarcare de simturi.




Dupa un galop de sanatate (ah, ador cliseele astea cretine din fotbal) am ajuns la metrou la 10.55, la fix ca sa prindem ultimul metrou si sa facem o poza de ramas bun cu Yang.



Super baiat!