sâmbătă, 18 august 2012

Du-ma acasa mai tren (de mare viteza)

Ne-am miscat inca o data cu talent. Cum trenul nostru pleca la 10.30 de la statia din vestul Shanghaiului (care este conectata si cu aeroportul, asa cum ii sade bine unui oras civilizat), ne propusesem din ajun ca la ora 8 sa o stergem pe usa. Ca sa avem timp si sa nu ne tataie fundul iar ca intarziem. Mai ales ca acum bagajele au devenit incredibil de grele si de masive.

Zis si facut, am reusit sa spargem usa pe la 8 si 15 trecute fix. Pana ne-am trambalat la metrou (ocazie cu care am putut sa-mi imaginez un pic cum este sa marsaluiesti in armata cu ranita de 30 de kile in spate), pana l-am schimbat si am mers vreo 12 statii, s-a facut 9 si ceva cand ajungeam la statia care ne interesa. Statie de metrou care se intindea sub statia de tren, astfel incat era absolut imensa. Asa cum sunt toate chestiile de genul asta aici in China. Deja nu mai pare spectaculos, desi este.

Aici au fost destul de organizati: de sus din statie se deschideau usi catre peroane, deasupra usilor erau afisate trenurile ce urmau sa plece de la peronul respectiv, la coborarea spre peron prezentai biletul care iti era si taxat ca sa nu mai fii stresat cu d’astea in tren, samd. Folosind un termen de care deja m-am saturat: imens, urias si alte asemenea.  

Random fact: incep tot mai des sa ma gandesc la casa; desi nu-mi doresc sa se termine concediul (cine isi doreste asta?), pe de alta parte mi s-a cam luat de acest mars fortat si in special de strans bagajele, operatiune pe care am facut-o deja de 7 ori, fara sa numar plecarea dea casa; ma surprind de multe ori gandindu-ma la cate o strada pe care voi conduce sau alte imagini de acest gen.

Ne-am urcat si in tren, iar la ora stabilita a si plecat. In statie nu a zabovit mai mult de doua minute. Datorita vitezei necesare pentru a o nu lalai prea mult in statie se foloseste o usa pentru urcarea in vagon si alta pentru coborare. Noroc ca pana si numerele vagoanelor sunt trecute pe peron, ca sa stii exact unde trebuie sa te duci. Bestia se misca suplu, nici nu stii cand accelereaza sau cand franeaza iar de viteza iti dai seama doar privind afisajul (viteza medie de croaziera fiind de 303-305 km/h) sau uitandu-te pe geam. Toate masinile pe care le depasim pe autostrada raman in urma ca si cum ai trece cu 180 la ora pe langa cineva care sta pe loc. Partea buna e ca nici nu apuci sa te saturi de peisaj, caci alta imagine ti se si deschide in fata ochilor.


Stiind ca trenul asta chiar merge nu se incurca, cele 5 ore si jumatate au trecut foarte repede. Daca aveam de stat acelasi timp intr-un personal obosit, probabil ca mi s-ar fi parut ca dureaza cel putin dublu. Chestie de perspectiva. Si oricum, inauntru arata foarte hi-tech, anunturile erau si in engleza (si suna corect, in mod surprinzator), intr-un cuvant, totul era foarte ok.


Tavita in fata ca la avion, loc cacalau la picioare, bai curate. Alles gut.   

La gara in Beijing am gasit un alt Burger King (al doilea de cand suntem in China), asa ca am decis amandoi sa ne bagam (mai ales ca de dimineata mancasem pentru prima oara de cand suntem aici niste Mc’D, deoarce nu avusesem timp sa mancam nimic pe drum si urmau 5-6 ore in tren – era singurul fast food din gara). Oricum sunt mandru ca de cand suntem aici nu am recurs la trucuri murdare (adica junk-food), cel putin pana azi cand circumstantele ne-au dictat-o. Si daca tot am facut junk-day, sa o facem pana la capat. Adi mai poftangiu si-a luat dupa meniul Dublu Whooper inca un Whooper simplu, motiv pentru care pana la ora asta (11 jumate seara) nu a mai pus nimic in gura. Cat despre preturi, un meniu Big Mac (si nici macar mare ci normal, mediu) a fost 20 de lei (34Y) iar la BK meniul Whooper  mare a fost 35Y. Aceleasi scoruri ca si la noi, ba chiar mai scumpe (din cate tin eu minte; s-ar putea sa ma insel caci n-am mai vizitat un Mc’D de cand lumea).

Cu burtile pline (ceea ce ajuta mereu cand ai de carat 2 rucsaci si un ghiozdan) am coborat la metrou pe care trebuia sa il schimbam de 2 ori. A fost un adevarat tur de forta sa ajungem la hostel, mai ales ca am prins ora de varf cand toata lumea se inghesuie mai abitir ca turcii la Rovine.

Am ajuns intr-un tarziu si la hostel, si din fericire este chiar aproape de centru si de activitate. Si la o aruncatura de bat de metrou. Dupa un dus rapid si aruncarea bagajelor ca din avion am plecat in oras.

La primul colt, magazin Rolls Royce, unde nu aveau dispuse unul sau doua modele, ci erau in total 7 masini. Sa fie! Continuand pe aceeasi strada, cativa metri mai incolo era reprezentata Ferrari si Maserati. Am apucat sa fac o poza cu interiorul unui Ferrari inainte sa vina bodyguard-ul sa-mi faca semn sa ma opresc. Si aici aveau vreo 4 masini si inca 3 din celelalte, pentru ca de ce nu? Urmatoarea cladire: Koenigsegg. Daca din celelalte am mai vazut la viata mea pe ici pe colo, mai de aproape, mai de departe, asta n-am mai intalnit inca (decat in jocuri). Trebuie sa merg maine pe lumina sa vad cum arata de aproape, ca nu stiu cand mai prind. Numai bine pe cealalta parte a drumului erau Lamborgini si Aston Martin. Din nou, nu s-au multumit cu una doua masini, ci erau iar la gramada, sa fie nene.


Cum tot zic de cand am ajuns in China: bani sa fie!

Pe aceeasi strada au mai urmat tot felul de magazine de fite, ca dintr-o data partea aceasta sic sa se termine brusc si sa inceapa terasele clasice cu gratarele, tipice chinezesti. Iar dupa ce am perseverat inca 15 minute in aceeasi directie am ajuns in ceea ce banuiesc ca era „Russia town” (pentru ca nu poti avea China-Town in Beijing). Peste tot reclame in rusa si chiar si cativa blonzi care vorbeau ca niste adevarati colhoznici.


Cum in fata situatia nu se arata prea interesanta (doar te afundai in acest cartier) am decis sa ne intoarcem si sa mergem in partea cealalta (dupa Rolls Royce), catre cea mai cunoscuta strada pietonala din oras, ca oricum nu avusesem timp sa o vedem prima oara cand am fost aici. Zis si facut. Cum am intrat pe ea am fost acostati de doua domnisoare care „sunt si ele turiste de 3 zile in Beijing si poate vrem sa iesim la o bere.” Cum am citit despre inselatoria asta pe net am disparut intr-o librarie cu carti in limba engleza ca sa ne pierdem urma (inselatoria consta in a imbarliga turisti sa iasa la o bere, eventual sa si manance ceva, intr-un restaurant recomandat de domnisoare; la final nota de plata este incarcata cu pompa, esti amenintat sa platesti banii si fetele fac pe din doua cu patronul). Pe acest bulevard aceleasi magazine scumpe, incepand de la Rolexuri de 8-10.000E  (Lolex cum pronuntau imbarligatorii din Shanghai cand incercau sa ti le vanda, evident fake) pana la un Cartier care costa un pic peste 100.000E. Te doare un pic ochiul cand vezi pretul afisat sub el, mai ales cand te gandesti ce ai putea face cu banii respectivi (asa cum ma gandeam ca ar putea sa-mi dea si mie un Lambo, daca tot au vreo 6-7 acolo pe care nu le folosesc).

Si asa am ajuns si pe strada cu chestii ciudate de mancat, prima de acest gen pe care am gasit-o de cand suntem aici, dupa ce am batut atatea orase si mii de kilometri. Evident, pentru prostii de turisti, caci chinezii de felul lor se bagau tot la frigaruile pe care le gustam si noi in mod normal in alte parti.


Iar preturile erau pe marimea prostiei turistilor. Cereau spre exemplu 25 Y pe o frigaruie cu scorpioni sau 40 Y pe o sepie (cand in alte parti era maxim 10, caci am mancat de cateva ori pana acum). Intr-un final am gasit locul de mai sus, unde am negociat un pic cu vanzatorul, dar nu am reusit sa scot mai putin de 15Y. Fie si asa, ca am zis de la Bucuresti ca scorpioni voi incerca, no matter what. Bineinteles nu din aceia mari si negri, si nici din tarantulele de langa, pentru ca toti avem o limita iar a mea era setata destul de jos.


Aici pregatit sa infulec prada sub privirele camerei si ale lui Adi (care pretexta ca e inca satul si ca nu are rost sa manance daca nu ii e foame).


Mmm, crunchy. Daca nu ar fi asa scumpi as mai incerca, dar probabil m-as opri aici. Caluti de mare nu vreau sa manac pentru ca sunt simpatici, pupe de cine stie ce gandaci nu mananc nici daca ma platesti, centipede nici atat, ca sa nu mai vorbesc de scorpionii gigant sau de tarantule. Sa le manance aia de le prepara, daca tot le plac asa mult. Sarpe as mai incerca, dar nu dau 40 Y pe unul (atat cat cer ei).

La o taraba urmatoare am fost tepuit de un jepcar (desumflai-s-ar rotile la bicicleta in drum spre casa) cu niste turte de cacat. How much for one? Five for one.  Give me one. Ok, five for one. Ok, give me one. Si mi-a pus 5, dupa care a insistat sa i le platesc desi i-am zis clar ca vreau doar una. Dracii sa il ia, ca mai erau si naspa (uscate, iar carnea de porc lipsea cu talent). N-am dat o avere, dar ma enerveaza sa fiu tepuit asa pe fata, ca un copil de 3 ani cu „uite degetul, nu e degetul” si mi-a stricat toata seara.

In drum spre hostel alta domnisoara in periocol avea nevoie de ajutorul meu sa termine o bere dar nici nu am mai bagat-o in seama (celorlalte le-am ascultat povestea sa vad unde bat). Sunt satul pana in gat de tepele astea pentru turisti prosti. Doar pentru ca sunt cu ochii mai mari inseamna ca sunt si retard din nastere, sau isi imagineaza ca suntem cu toti americani? (da, probabil asta isi imagineaza, pentru ca de multe ori imi cer dolari cand vreau sa platesc)