joi, 16 august 2012

Pearl Tower madness

Iar shopping. Bine ca scosesem ultimii bani ca sa ii am pana la Bucuresti si pana seara am reusit sa ii sparg pe toti. In mod clar Shanghai nu e cel mai bun oras daca vrei sa te intorci cu bani acasa. Pe de alta parte e cel mai bun daca vrei sa iti iei toate prostioarele imaginabile. Eu personal as fi vrut sa ma plimb prin oras, dar Adi s-a dovedit mai shopoholic decat imi puteam imagina asa ca m-a luat iar mai cu japca mai cu vorba buna prin piata. Si iar am zabovit si ne-am invartit in toate directiile pana cand toate tarabele devenisera la fel in ochii mei si nu mai stiam unde sunt sau in ce directie trebuie sa merg. Iar negociat, iar manevra cu plecatul si cele deja cunoscute.

Planul era ca dupa o ultima tura de cumparaturi sa o luam spre Pearl Tower, eventual sa trecem si pe langa Shanghai World Financial Center (cea mai inalta cladire din China, cel putin pana la completarea lui Shanghai Tower de langa ea).

Pe la ora 4 ieseam din piata, aflata la 3 statii de PT. In sfarit un peisaj vestic, cu strazi largi, piete intinse, copaci ordonat plantati, zgarie nori si tot ce mai trebuie pentru un peisaj urban hi-tech.


Si palmieri. Am uitat de palmieri.

Aceasta zona cunoscuta drept Pudong este relativ noua. Zic relativ noua pentru ca in anii 90 aici era camp iar lucrarile au inceput prin ’95. De atunci cartierul s-a extins peste poate, au fost adaugate linii de metrou si in fine, tot ce mai trebuie unui oras. Pe alocuri se mai pot zari si vestigii comuniste, probabil de la inceputul expansiunii in aceasta zona.


Aduce un pic a Militari, dar mai inalt.


Asa mai zic si eu cladiri.


Incet, incet ne apropiam de tinta noastra. Problema era ca aici se face intuneric acum pe la 6.30 si am fi vrut sa ajungem in turn pe lumina, sa vedem si ceva din oras. Cu toate astea era imposibil sa alergi pana acolo, si datorita distantei si pentru ca ne opream odata la cateva minute sa ne minunam si sa tragem toti zgarie norii in poza (mai ales domnul arhitect).


Cu fiecare pas catre centrul acestei zone, arhitectura se schimba, devenind mai „oraseneasca”. In sfarit de dupa colt a aparut si desfacatorul de bere si a devenit clar ca ne vom apropia de el. De abia asteptam.


De aici era de mers doar in linie dreapta. Entuziasmul crestea cu fiecare pas, dar si nerabdarea, caci era deja ora 6 si afara incepeau sa se aprinda luminile.


Aoleu aoleu, cata cladirea. Deja cand am ajuns langa ea si ma uitam in sus parea ca se curbeaza peste noi, atat de inalta era.


Cei 3 colosi. Dupa cum s-a vazut in poza de ieri, cele doua cladiri de acum vor fi surclasate de departe de noul Shanghai Tower. Trebuie sa revenim in 2014 sa il vedem completat.


Ai rau de inaltime doar uitandu-te in sus la el.

Pearl Tower era la cateva strazi departare, asa ca am pornit-o cu regret spre el. As mai fi zabovit aici daca timpul ar fi permis-o cel putin o ora ca sa ma minunez pe pofta inimii. Poate data viitoare.

Deja nu m-am mai mirat cand am vazut cat e intrarea la turn: 180 Y. Oricum doream mult sa ajung sus asa ca am dat banii fara sa mai discut sau sa ma enervez.
Inauntru te invarteai in jurul structurii   (ca sa poata acomoda o lunga coada de turisti si apoi am asteptat cateva minute la primul lift care urma sa ne duca la 90+ metri, de unde urma sa luam alt lift pana la 260).  Pana la prima oprire te imbarci intr-un lift cu pereti de sticla, dar cursa a fost atat de rapida incat nu am apucat sa ma sperii. La iesire am fost ghidati catre urmatorul lift. Toate liftierele sunt imbracate in uniforma rosie si toate sunt mai inalte decat mine (si mult mai dragute). In mod sigur le aleg special.

In urmatorul lift poti vedea inaltimea crescand mai repede decat datoria Romaniei catre FMI si inainte sa iti dai seama esti sus. Singurul lucru care iti zice ca urci (caci alftel liftul este foarte lin) este faptul ca ti se infunda urechile. Si esti sus. Foarte sus, la 260 m. De aici orasul se vede ca in palma.

Dar inainte de asta, cateva cuvinte despre platforma transparenta. Liftul te lasa la un nivel superior, unde peretii sunt de sticla, dar nu poti vedea in jos. Asa ca am intrebat cum se poate ajunge la etajul cu vizibilitate maxima. Sa cobor eu pe scari un pic. Bineee... am coborat si iata, in fata noastra, platforma pe care o vazusem pe youtube si care imi dadea spaime inca de dinainte de o vedea. Adi se dadea cocos, cel putin pana sa ajungem aici. In secunda in care am pus piciorul pe ea insa, l-a lasat si pe el tupeul. Locul iti taie respiratia, si chiar simiteam ca nu pot sa pasesc pe sticla, deasupra golului ce se intindea sub noi. Primii cativa pasi au facut sa-mi transpire palmele ba chiar si talpile instant. Dupa o vreme am deprins secretul, desi starea de discomofort nu a disparut: nu te uita in jos! Chiar si asa, sa merg pe sticla aceea sau sa privesc sub mine era infricosator.


Pana sa ajungem aici deja incepuse sa se intunece.


Cam asa se vedea sub noi. Jos piata de la intrare si un mare pod pietonal.


Pentru a spori senzatia de bine a vizitatorilor, partea superioara a pasarelei este deschisa, ceea ce permite vantului care bate cu strasnicie la aceasta inaltime sa-si vare coada printre gura-casca. Ar fi putut sa inchida pasarela cu totul, dar nu ar mai fi fost la fel de distractiv.

Chiar daca stii ca nu s-a rupt sticla pana acum si ca totul a fost gandit sa reziste cutremurelor sau hoardelor de turisti, nu prea te simti bine cand un puradel incepe sa topaie langa tine si simti cum vibreaza podeaua cea transparenta sub picioare. Iar daca te uiti in jos in timp ce mergi cotonoagele incep sa-ti tremure fara voia ta. Organismul nu se impaca cu informatiile venite de la creier: suntem in siguranta, totul e gandit si calculat sa reziste, nimeni nu a murit, samd.

Adi mai brav s-a intins pe burta ca sa priveasca in jos sub el. Cel mai mult am reusit sa stau turceste, desi dupa 30 de secunde a trebuit sa ma retrag pe motiv de spaima.


Zambeam eu, dar nu era zambetul meu.


E mai clar la ce ma refer?


Se pare ca ajunsesem exact cand a trebuit, caci dupa vreo jumatate de ora a inceput sa se aglomereze de nu mai aveai loc sa faci o poza. Aici, inainte de asaltul final al chinezilor.


Acum am si poza sa dovedesc ca stateam deasupra golului. Desi nu ma uitam in jos.


Adrianul zburator.


Cand s-a intunecat mai bine afara au dat drumul luminilor care bateau de jos in sus. Din fericire nu mai vedeai mare lucru daca te uitai in jos; pe zi nu ai parte de ele deci nu ai cum sa fentezi peisajul. Aici deja nu mai aveam nimic de pierdut si ma impacasem cu ideea.

Deja eram sus de vreo ora, si pe la 8 trebuia sa ne intalnim la People’s Square cu Christine si familia ei, care doreau sa ne scoata in oras. Macar am avut si noi grija de asta data sa luam fiecaruia ceva mai serios, daca tot ne faceau cinste la restaurant.


Din meniu amintim: vermicelli picanti, servici reci (si foarte alunecosi, ca niste rame), urechi de lemn cu ardei iute si ceapa, ureche de porc cu coriandru (moarte lui!), supa de porc cu ciuperci si naiba stie ce altceva, tigaie de pui cu ardei si tofu si costita de porc pe ceva ce avea gust de varza calita (si care ar fi o planta uscata la soare si apoi fiarta). In imagine nu apar clasicul orez si niste tofu prajit, primul pe care l-am gasit bun de cand sunt aici.

Ocazie cu care Christine ne-a zis de vreo cateva ori bune ca daca revenim la Shanghai sa nu o evitam si daca venim in primavara, cu ocazia festivalului (sarbatoare nationala aici) sa ne promita ca ne vor lua cu ei in Nanjing sa le cunoastem si restul familei si sa petrecem impreuna aceasta sarbatoare. Niste oameni de nota 10 si foarte primitori.


Ne-am despartit relativ repede (adica dupa ce am terminat de ras totul de prin farfurii) si ne-am intors la hostel sa ne facem bagajele pentru azi.