duminică, 12 august 2012

Yangshuo cross-country

Cu noaptea in cap, sarind peste masa de dimineata (asa cum le sade bine sportivilor de performanta ca noi) am inchiriat de la hotel doua biciclete, la suma de 18 lei bucata pe zi. Un pret decent, iar bicicletele foarte ok, tip mountain bike (desi dupa cateva ore de mers tartitele noastre delicate sufereau cu tragism datorita seilor stil sport).

Inarmati cu informatii de la hotel, am purces pe unda din rutele posibile care urmau sa ne scoata la ceva numit Podul Dragonului, vreo 8 kilometri in amonte pe raul Yulong. Catre acest pod existau doua posibile rute, si am ales-o pe prima dintre ele, mai ales ca trecea pe langa doua din locatiile pe care le aveam trecute pe lista de obiective din Yangshuo. Primul dintre acestea era ceva numit Big Banyan Tree(un copac vechi de vreo 2000 de ani), al doilea Moon Hill (un deal cu o gaura sub forma de semiluna prin el). EVIDENT, la ambele cereau intrare si am refuzat sa platesc (orice suma mi se parea prea mare) ca sa vad un copac si o gaura in munte. Norocul nostru ca nu se taxeaza uitatul dupa fete, ca plecam faliti din prima zi. Oricum, nu stiu cum de nu s-au gandit deja si la asta, cu ochii dupa bani cum sunt toti.


Pe drumeagul (din fericire asfaltat) pe care o apucasem.

Dupa vreo 20 de minute de pedalat, intr-un sat amarat s-a infiintat in fata noastra un pensionar care pazea singura cale de acces si care ne-a pretins 20 de Yuani (adica 12 lei) ca sa trecem prin satul lor basinos. Cand ziceam mai devreme oamenii astia nu au obraz cand e vorba de cerut bani (sau multe alte chestii defapt). Cat am stat noi sa negociem (desi nu era nimic de negociat, mosul era imperturbabil si de neclintit) au aparut si doi turisti japonezi, care au concluzionat ca si noi ca „ne bagam picioarele in satul lor si cautam alta cale”.


Langa semnul rosu din zare se zareste si pensionarul atomic. Cum sa dai 12 lei ca sa treci prin mizeria asta de sat?

Injurand cat sa fie bine stilul clasic chinez am facut calea intoarsa catre podul de langa hotel, ca sa ne incercam norocul pe partea cealalta. Dupa cum se va vedea, a fost o idee foarte buna, pentru ca drumul a fost oricum mult mai interesant.


Locuri perfecte pentru campat.

Dupa o vreme am poposit la o ghereta obosita care servea pe post de restaurant (aveau cateva scaune si masute pe marginea apei), unde pretindeau 25 Y (adica 14 lei) pentru o portie de orez cu ou. Din fericire Adi l-a sunat pe couch-surfer-ul care ne-a luat cu japca sa discutam cu elevii lui, si dupa ce a negociat cu patroana la telefon, ne-au redus la 15 lei portia. Vreo ora mai tarziu (in timpul ala cred ca inventam orezul si oul) ne-a adus si masa, cu care macar ne-am saturat, fiind un morman urias de orez. In acest rastimp am  pozat plutele de bambus care coborau pe rau, si am bibilit la contoalele manuale ale camerei, ca sa reusesc sa fac o poza care sa nu iasa blurata (pe auto are decat doua moduri de pozat: blurat sau blurat si miscat).


Statia de plute.


Iata si bucataria unde ne-a fost preparat orezul. Mai intr-o parte aveau si o butelie cu care gateau mancarea. Lux!


Si platouasul de orez. Pentru 30 Y (si nu 50 cat ne cereau initial) iti luai doua astfel de platouri in oras, dar sa zicem ca aici erai pe marginea apei. Whatever.


Plutasii. 


Pentru o vreme drumul a aratat asa. Apoi am trecut de cateva intersectii, si dupa o statie de autobuz, drumul s-a terminat. Cel putin ala asfaltat. Dupa care a urmat drum de tara. Dupa ce am pedalat de ne-au sarit capacele ne-am auzit strigati din spate Helloooo, Helloooo. O tanti care ne intreba incotro mergem. Pai spre Podul Dragonului. Nu e bine pe unde sunteti voi, pe acolo ajungeti in Guilin. Ok, atunci pe unde? Uite pe aici. Si am intrat intr-un satuc.

Si apoi printre campurile oamenilor si alei pe care incapea doar o bicicleta si atat (in stanga si in dreapta boscheti de ceva). Din cand in cand, mai aparea si tanti, care se pare ca avea acelasi drum ca si noi, si care ne tot zicea: pe acolo, pe acolo, mai faceti cam 20 de minute. Iar ii dadeam pedala si o luam in fata, iar aparea tanti din urma cand ne opream pe undeva sa bem apa sau sa meditam la directia ce aveam a apuca. Pe acolo, inca 15 minute.


Printr-unul din sate.


Tanti care prea parea ca avea acelasi drum cu noi. Din cand in cand glumeam zicand ca ne impinge catre un centru de colectare de organe ad-hoc sau ceva de genul. Destul de subtila ea de felul ei...cand o lua inainte, cand in urma, stia cum sa faca ca ne urmareste pe fata.


Adi si para gigant (din care intalneam din cand in cand crescand pe marginea drumului. Nu credeam ca pot creste atat de mari).


Dupa ce deja incepuse sa ne doara si anume fundul de la sei am inceput sa luam pauze tot mai dese. La cea mai lunga din acestea am poposit in fata casei unei batranele.

Si de aici, am iesit direct pe un drum asfaltat (ah, ce binecuvantare dupa toate zdruncinaturile care ne suparau posterioarele delicate) de unde am mai pedalat un pic si am ajuns la Podul Dragonului. Pe drum am fost iar interceptati si ghidati de femeia care parea sa fie mereu prin preajma noastra. Cand am ajuns la pod ni s-a relevat si de ce. Nu vreti voi sa luati o pluta? Hai ca e ieftin! Aha, deci de aia stia o taranca engleza (cat sa ne ghideze cat de cat, dar buna si aia) si avea „intamplator” acelasi drum cu noi, cale de cativa kilometri buni, prin sate si mai stiu eu ce.

Nici nu vroia sa ne duca pana la podul de langa hotel, pretextand ca e un drum de 4 ore si ca nu se baga. Daca vrem, decat jumatate din drum, pentru 300 Yuani amandoi (adica 180 lei). De aici a inceput o negociere acerba, cu distante, ore, sume de Yuani si asa mai departe, in urma careia am concluzionat ca ne bagam noi picioarele si ne intoarcem singurei pe bicicleta.


Podul dragonului, de pe care micutii (si mai mariceii) sareau in apa. Din pacate nu am reusit sa prind nici unul in zbor asa cum imi doream (sunt un fotograf mai putin decat perseverent).

Cum de aici puteam sa ne intoarcem direct pe sosea pana in Yangshuo (doar vreo 11 kilometri) am decis sa urmam aceasta cale, pentru a nu ne mai zdruncina pe drumurile de tara. Datorita durerilor (pricinuite de lipsa de antrenament; stiu din experienta ca daca dupa asta strangi din dinti si mai mergi cateva zile la rand pe MB durerea se domoleste si nu mai simti nimic cand te urci in sa) am oprit din kilometru in kilometru si am si mers de multe ori pe langa bicicleta. Pe la ora 5 dupamaiza, sfarsiti de discomfort, transpiratii de se facuse tricoul cel negru alb de la sare, si asa mai departe, ajungeam in oras. Sa mai spargem niste banuti pe la magazine de pe West Street. Achizitiile au fost reusite dar costisitoare.


Prin Yangshuo, ca si peste tot pe unde am fost pana acum, transportul pe scuter este la mare pret. Probabil este singurul loc unde vezi pensionari conducand stil formula 1, pe scuter. Din cate imi amintesc pe acasa nu am vazut bunicute motorizate.

Cand am simtit ca nu mai putem sa ne tinem pe picioare de la colindat, ne-am indreptat spre biciclete, spre a purcede catre casa (idee care ma umplea de groaza atat de tare incat cochetam cu ideea de a lua un taxi si a baga bicicleta in spate spre a-mi salva poponeata). Din fericire Adi m-a convins ca nu are rost sa mai dau bani asa ca am luat calea cea grea. Pe drum ne-am oprit la un mic restaurant unde am mancat niste noodlesi de 4 Y bucata.


Adi si-a luat si o farfurie de ceva, pe care a dat 16 Y (cam 9 lei).

Drumul prin bezna catre hotel a fost destul de palpitant, si atentia constanta de care era nevoie a ameliorat durerile pe care le resimteam amandoi. Unde mai pui ca era si racoare si inainte sa ne dam seama cum, am ajuns la pod si de acolo mai pe ghicite (caci era intr-o parte pe niste stradute) mai pe amintirile mele am ajuns si la hotel. Great succes!